Spre Înviere, rugă cerului

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Spre Înviere, rugă cerului

Mesaj  minicoleta la data de Sam Apr 18, 2009 8:00 pm



Din umbra vitraliilor s-au desprins fantasmele cerului. Mângâierile razelor apusului încălzeau fruntea rece a omului. Auzise de afară, corul. Părea că zarva din juru-i era absentă iar urechile-i nu doreau să asculte decât acordurile pulsânde odată cu tâmplele. Știa că doar acolo își înțelege liniștea...liniștea după care îi tânjea întreaga ființă și pe care o purta, hoinar, pe străzi fără să-l înțeleagă nimeni.
Și apoi, cine să-l vadă, cine să-i vadă zdrențele curgânde prin interior, arterele răsucite ca niște arcuri stricate, inima deformată de-atâtea sentimente îngrămădite anapoda în ea? Labirintul sângelui îi străbătea trupu-i până în cele mai ascunse cotloane...simțea durere ca și cum pietre stăteau în calea fluidului roșu.
Peste tot haosul din el, gândurile îi amorțeau trupul, îi paralizau voința și zdrențele de cuvinte se izbeau, haotic, într-un amalgam șuierător de vorbe disipate, purtate ca o furtună de colo-colo...
În locul cel mai ascuns din el, în adâncul eu-ului se regăsea ca un cerșetor cu mâna-ntinsă către Viață. Dorea cu ardoare o clipă de Lumină, numai una...care să-i aprindă candela din suflet, să-i ardă inima măcar pentru un dram de noroc într-un colț de eternitate.
În țara arsă dinlăuntrul său era regele dărâmăturilor, ruinelor unui trup mâncat de rugina timpului...Încruntă sprâncenele, privirea i se arcuia duios...un gând din copilăria îndepărtată îi răsărea în minte, un gând alb, diafan, neatins de cenușa prezentului.
Deschise ochii mari să vadă mai bine copilul, da, copilul îngenunchiat, cu mânuțele împreunate.
În minte îi răsunau curat, limpede, cuvintele rugii învățate de la bunica odată cu primele silabe deslușite: “Înger, îngerașul meu…”.
Pata de lumină curată venea spre el, caldă, liniștitoare, ca un abur răscolit de sunetul vântului. Era un gând uitat, lasat acolo, departe, neatins de durerea vieții. Își amintea că auzise, nu de mult, cântecul acela suav la fel ca și atunci, când în copilăria îndepărtată urca greu, cu pași mărunți într-o noapte se sâmbătă seara cu lumânarea galbenă în mână, dealul spre biserică. Turlele străpungeau întunericul iar noaptea răstignise zborul păsărilor pe altarul nopții...urca micul deal așa cum acum, imaginar, ca pe o Golgotă îl urca cu genunchii minții. Întunericul îl învăluia acum ca și atunci numai că trecuseră atâția amar de ani peste cărările vieții încât privind în jurul său, deznădăjduiala îl cuprinsese. Delirul cuvintelor se-mpleticea în lacrimile izvorâte șuvoi din jurul său...ochii plângeau, din el către afară, norii propriului eu se-ngrămădeau amenințător ca o furtună iscată pe nepregătite.
Tăcu...doar tăcerea îl mai putea ajuta să vadă nerostirea, doar tăcerea îi dezvăluia prin zgomotul picăturilor că ploaia sufletului spală tot ce-i murdar, marea de vorbe nu mai însemna nimic în comparație cu susurul propriilor valuri. Îngenunchiat, omul strânse cu putere pumnii și își cerea vieții îngerul ucis de sângele roșu curs de-atâta viață prin el, își cerea albul pur al aripilor îngreunate de-atâta fadă respirație, de-atâta greu oftat, își cerea viața crucificată-n tăcere atâta amar de vreme. Căuta, căuta si bezna din jurul lui se rostogolea surd în ruga zămislită de fiecare fibră a corpului. Cerea mut, cerului, Lumina, clipa lui de lumină din umbra destinului...striga fără cuvinte către înalturi...din adâncul său, de-acolo de unde nu-ncepe niciodată nimic fără suferință...trupul i se unea încet, încet cu sufletul înălțător, înțelegea că sărbătoarea Învierii se petrece în fiecare dintre oameni acolo, înăuntru nu pe chipul spoit, acoperit cu ridurile trecerii, săpat de fiecare zi înșiruită pe propriul calendar. Înțelegea că de fapt ochii oamenilor ascund interioare seci, numărate pe degetele nimănui sau poate ale timpului.
Înțelesese că fiecare-și duce povara nu pe umeri ci pe spatele anilor trecuți atât de repede uneori și atât de vag, alteori.
Fiecare om este o cetate cucerită de razele de soare în fiecare zi până în cele mai ascunse cotloane. Dar câți dintre cei născuți lumii din nodurile destinului descuie din ei ruga aceea la care toată ființa se revoltă întrupându-se într-un singur strigăt cu pumni strânși, cu aripi regăsite, lacrimi izvorâte, cenușa ființei spulberată către Cel ce ne-a adus în lume. Câți? Câți?

„Hristos a înviat din morți”...auzea de departe cântarea Paștelui. Deschise ochii.
Atât de mult îl dureau încât vedea ca pe o nălucă, crucea turlei bisericii.
Lumina, peste tot lumină...Glasuri se uneau cu lumina, părea că întreg Răsăritul se închina Omului. Înțelesese atunci că ruga îi fusese ascultată. Însăși dumnezeiescul om se întrupase pentru a cere Cerului ruga. Îmbrățișarea îi amintea de zborul către înalturi către Iubire, zborul sufletului întrupat în ființa păsărilor.
Iubirea se-nfiripa în flacăra lumânării arzânde, Lumina din Lumina, trupul Adevărului atât de viu, atât de pur în lacrima vie a focului.
Știa, știa acum că viul îl arde din suflet, se aprinse din vartejul lacrimilor...simțea că trăiește, simțea adâncul cuprins de Lumină, de viu, de Iubire!
Iar la colțul icoanei înflorise busuiocul...


Îmbrățișarea fără prihană a Fiului să aduca Omului din noi darul Iubirii iar Sfânta Lumină a Învierii să ridice către Ceruri flacăra curată din adâncul tainei sufletului fiecăruia dintre oameni! Sărbători pascale cu renaștere spirituală și tihnă sufletească. Hristos a înviat!
avatar
minicoleta

feminin Numarul mesajelor : 25
Varsta : 38
Localizare : Galati, Romania
Data de inscriere : 16/04/2009

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum