SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Mier Mar 19, 2008 8:34 pm

Mama...

Amintirile sunt acele clipe ce rămân neșterse în memoria cuiva, care au impresionat spiritul unui om. Păstrăm în amintire chipul omului drag. Pentru unii acest chip este al mamei care s-a aplecat spre ființa ta din prima clipă a vieții și până ai plecat departe în lume. Păstrez în suflet chipul mamei văzut într-o fotografie, mult mai târziu , când eram destul de mare pentru a putea citi. Toți cei care îmi vorbeau despre mama mea spuneau că era o femeie frumoasă, dar care s-a stins foarte repede răpusă de o boală pentru care încă nu se descoperise medicamentul, tuberculoza. Eu nu i-am păstrat chipul real în memorie, dar în sufletul meu este mai frumoasă decât în fotografie. Am păstrat-o în suflet oriunde și oricând, păstrându-i o amintire greu de descris în cuvinte.
Dorința mamei a fost să ajung profesor, dar viața nu m-a dus pe acel drum, însă am ajuns maistru, profesând această meserie 21 ani, acesta ar fi echivalentul unui profesor, căci și maistrul este un fel de pedagog, dar cu alte mijloace. Am fost întotdeauna aproape de oameni, respectându-i, așa cum mi-am respectat și colegii de muncă, nu am făcut nici un fel de diferențieri între muncitor și maistru. Astfel am considerat că visul mamei a fost îndeplinit, făcând din meseria mea una didactică, așa cum și-ar fi dorit mama. Numai cei care n-au avut în viața lor o mamă lângă ei, pot spune ce mult înseamnă mama și cât de mult le-a lipsit în decursul vieții. Cei care mai aveți mame respectați-le. Veți dovedi prin asta înaltul simț al umanității. Mai multe nu vă pot spune.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Sam Mar 29, 2008 9:24 am

PSALMUL CREDINȚEI MELE.

Doamne când voi ajunge în fața TA, eu fiul TĂU Mihai să mă judeci, să nu mă întrebi dacă am crezut în TINE? TU știi prea bine că am crezut în puterea TA, căci mi-ai fost întotdeauna pavăză și sfătuitor, altfel n-aș fi putut ajunge să merg până aici.
Când eram singur, foarte singur, doar Tu mi-ai fost alături întărindu-mi credința. Știu că sufletul curat al mamei, TE-A rugat să nu mă lași în brațele deznădejdii. M-ai pus la încercări pentru a vedea cât sunt de slab, dar nu m-ai lăsat să cad.
Mi-ai dăruit putere și mi-ai luminat calea, arătându-mi drumul pe care să merg. Întotdeauna TE-AM ascultat cu o evlavie ascunsă, fără să mă arăt semenilor. Atunci când am putut ȚI- am ridicat rugi și TE- am slăvit. Am greșit, dar TU ca un TATĂ iubitor m-ai iertat, și iarăși m-ai îndrumat spre lucrurile bune. Pentru asta sunt foarte fericit.
ÎȚI MULȚUMESC DOAMNE CĂ M-AI ÎNȚELES. EU AM CREZUT ÎN TINE. CEI CARE CRED ÎN TINE VOR AVEA PAZA TA. APĂRĂ-MĂ DOAMNE PÂNĂ LA CAPĂT, PE MINE ȘI PE URMAȘII URMAȘILOR MEI. AMIN.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Adi Sabau la data de Dum Mar 30, 2008 2:33 am

Frumos si curat, domnule Mihai...! si profund in acelasi timp .. da, dragostea de mama e cel mai sincer si pur sentiment .. pacat ca nu intotdeauna ne dam seama de asta, pe parcursul vietii. Va multumesc pentru cuvintele frumoase ..!
Citeam, .. si-mi linisteam sufletul ...!!!
avatar
Adi Sabau

masculin Numarul mesajelor : 5
Varsta : 56
Localizare : Timisoara
Joburi/Distractii : Muzica, natura, calatorii
Stare de spirit : Optimist
Data de inscriere : 15/01/2008

http://www.myspace.com/shamballamusic

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Dum Apr 13, 2008 4:06 pm

Spiritul copilăriei

Oricât vom încerca să spunem că numai suntem copii, nu vom putea să ne despărțim de ceea ce am trăit în copilărie. Foarte mulți psihologi au constatat în studiile lor că perioada copilăriei ne rămâne încrustată în sufletul și inima noastră pentru totdeauna. Nu aș putea să spun astăzi că am avut o copilărie frumoasă sau fericită. În adâncul inimii mele totul a fost foarte frumos.
Chiar daca azi văd lucrurile cu totul altfel, aș putea spune că a fost greu, că am fost frustrat de anumite lucruri, totuși am rămas în suflet cu imaginile cele mai frumoase ale timpului de atunci. Nu am avut mamă de la o vârstă imemorială, dar asta nu m-a împiedicat să fiu copil. Mediul în care am crescut nu mi-a lăast timpul necesar pentru a crede că nu sunt fericit cu ce am, sau că alții au mai mult ca mine. M-am mulțumit cu puțin, ca și alții cu mult. Pentru acest motiv totul pentru mine avea o frumusețe deosebita. Mergând cu vitele la pășune îmi găseam satisfacții în a privi câmpul ca pe un univers infinit, în care descopeream că totul este plin de viață. Iarba și florile, aveau pentru mine un impact deosebit, ținându-mi tovărășie ca și o haină ce este mereu cu tine. Miile de gângănii ce formau o altă lume plină de mister, mă făceau să văd în mișcările lor permanente că ele au un rol deosebit în spațiul înconjurator.
Mă fascinau mușuroaiele cu furnici în continuă mișcare, ce nu își întrerupeau munca niciodată. Albinele și bondarii, ce zburau prin florile câmpului, într-un permanent du-te vino, formau niște escadrile permanente de avioane imaginare, care se luptau pentru aerodromurile lor de flori, dirijate de turnuri de control fără dispeceri autorizați. Însoțit îndeaproape de veșnic flămnzii mei boi, careee oricât mâncau ziua, seara ajungeu acasă tot flămânzi, iar tatăl meu mă punea să le mai dau ceva lucernă amestecată cu paie de mancare și pentru noaptea. În câmpul deschis aveam libertatea să gândesc ce vreau. Călătoream cu norii împreună spre acele mirifice meleaguri ale poveștilor cu zâne frumoase, cu împărați drepți și buni, cu acei viteji ce nu puteau fi bătuți în lupta nici de cei mai fioroși zmei. Soarele era și el un un prieten bun ce mă însoțea, fiindu-mi aliat dar și dușman. Când se ascundea în nori îmi părea rău, iar când strălucea arzător mă ascundea de razele lui lui sub diferite tufe de fel de fel de copăcei, sau chiar prin lanul de păpușoi, devenit în plinul verii, o adevărată pădure misterioasă.
Nimic nu avea vreo importanță deosebită. Totul decurgea normal din punctul de vedere al copilului ce aștepta să vină seara, să ajunga acasă, să mănânce și să se culce legănat de vise, în care săreai din somn, căci îți lua jitarul vitele, pentru că intraseră în cine știe ce lanuri străine de ale tale. Viața își ducea cursul ei normal. Necazurile de azi erau bucuriile de mâine, astfel că niciodată nu aveai timp să te cuprindă plictiseala sau alte griji. Grijile le aveau părinții, căci pe ei îi auzeam că au anumite lucruri de făcut mâine, și nu altădată.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Sam Mai 03, 2008 8:23 am

Jucăriile stricate...

Cine n-a văzut un copil care jucându-se își face din zdrențe o păpușă, sau un tren din bucăți de lemn, vine cineva, un om în toată firea și dă cu piciorul acestor nevinovate jucării. Copilul își ridica privirea și se uită cu mirare la intrusul care ii stricase jucăriile. Dar cel mare și tare, nu realizează distrugerea universului creeat de micuț, și își continuă maiestuos drumul considerând că a făcut o mare bravură. Învinsele jucării și constructorul lor ad-hoc au rămas nemișcate într-o intrebare nevinovată; ce o fi avut omul ăsta cu noi?
De multe ori în viață se întâmplă ca unii dintre noi să le stricăm jucăriile altora, și apoi să privim cu nepăsare la distrugerea pricinuită. Unii cred că numai ei știu, numai ei cunosc, și au autoritatea morală de a distruge totul în fața lor, fără reticențe, fără menajamente, fără regrete. Aceștia sunt cinicii și sadicii fără de sentimente, fără o credință în vreun lucru cât de cât sfânt. Nu poți să-i cunoști, fiindcă au fața umană, dar sufletul lor e negru, precum cărbunele de Anina, unde și-au dat viața oameni pentru ca noi să avem lumină și căldură. Atunci când cu gânduri ascunse vrei să câștigi ceva mai mult pierzi. Nu strica jucăriile altora. Nu promite și apoi nu mai da. Nu da niciodată și apoi cere înapoi. Prin aceste gesturi și purtări, nu faci altceva decât să-ți încalci principii care de fapt nu le-ai avut. Să devii dintr-odată din binefăcător un om de nimic, un adevărat distrugător de suflete. Este cel mai trist lucru din lume, să oferi un cadou și apoi să-l iei înapoi cu forța sau prin alte mijloace dure.
Totuși se întâmplă și așa ceva în viață.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Mier Mai 21, 2008 6:12 am

Amintiri, amintiri...

- Din anii când terminasem profesionala îmi amintesc cu plăcere scrierile din presa vremii, când citeam cu admirație poeziile debutantului pe atunci Adrian Pănescu și tabletele de scriitor ale matusalemului poeziei românești Tudor Arghezi. Astăzi când aud de Sânziana Pop, directorul unei reviste tot atât de curajoase ca și articolele scrise despre minerii din Leșul Ursului, îmi retrăiesc tinerețea acelor momente care mi-au rămas neșterse în memorie după aproape cinci decenii.
Îmi amintesc cu tristețe, când copil fiind, prin clasa a treia, am găsit aruncate într-o grădină mai multe cărți, printre care ,,Cimiliturile românilor’’ de Artur Gorovei. Bucuros am început să le citesc cu glas tare. Mama vitregă m-a auzit și când a văzut cartea mi-a luat-o din mână și când a văzut cine este autorul a aruncat-o direct în focul din sobă, și mi-a înterzis să mai spun cuiva despre carte. Era timpul când se prea mărea sovietismul și stalinismul, pentru acele vremuri singura cultură admisă era cea sovietică.
Păstrez în sufletul meu chipul unui om deosebit, care a fost dirigintele clasei noastre de mineri timp de patru ani, până la absolvirea școlii profesionale de ucenici Zlatna. Acest personaj a fost profesorul Nicolae Florea, care ne preda desenul tehnic. Acest pedagog vorbea cu toți elevii ca un adevărat părinte. Pentru dumnealui toți eram egali. Nimeni nu era mai prejos sau mai presus de cât colegul său. Notele dumnealui le dădea numai după ce ne spunea ce am greșit. Întotdeauna ne scotea în evidență calitățile și nu defectele. Toți eram buni, frumoși, cuminți. După câte vedeam noi părea mai intransigent cu proprii lui copii.
Amintiri frumoase păstrez și despre alte cadre didactice din acei ani de profesională, căci toți, elevi, profesori, ingineri, maiștri, pedagogi formam o familie cu aproape 500 membri. Vorbind despre pedagogi nu vreau să trec peste timpul petrecut în practică la mina Izvorul Ampoiului. După orele de practică eram cazați la un frumos castel proprietate a familiei Albini(astăzi ajuns în paragină), proprietari de mine din Munții Apuseni. Castelul avea multe camere cu pereții în ,,calcio vecchio’’ vopsiți în alb, ca și ușile și ferestrele. Zona unde era amplasat castelul era extrem frumoasă și liniștită, căci Ampoiul care curgea la câteva sute de metri mai jos își trimitea șușotitul în permanență până la noi. Aici am avut parte de o supraveghere din partea unui personal deosebit în persoana inginerului miner Hossu și a soției sale, care era pedagoga noastră. Această familie nu avea copii și ne înconjura pe noi elevii ucenici cu foarte multă dragoste, îndemnându-ne să citim, să cântăm, lăsându-ne o aparentă libertate binefăcătoare pentru noi și niciodată nu am avut incidente sau probleme deosebite de disciplină. Acești oameni au fost minunați și noi îi respectam iubindu-i așa cum înțelegeam noi atunci.
Pentru mulți din cei care vor citi aceste rânduri se vor întreba ce înseamnă o școală profesională? Ei bine, din acest gen de școală au ieșit mulți meseriași care mai târziu au schimbat fața României de după cel al doilea război mondial. La școala din Zlatna învățau peste 400 elevi ucenici, primind aici mâncare și haine pentru a învăța o meserie, începând cu minerii, meseria de bază, dulgheri, zidari, mecanici, electricieni, toate având legătură cu mineritul. La Zlatna s-a creat un fel de obicei prin care ucenicii puteau urma și cursurile liceului, ceea ce a făcut ca mulți să aibă o rampă de lansare mult mai ușoară de a ajunge la o facultate mai repede. Alții au ajuns în domeniul lor buni meseriași, devenind apoi maiștri, cazul meu. Mă număram printre cei care nu aveam 7 clase, am fost ajutat să termin ultima clasă elementară pentru a putea urma liceul mai târziu, ceea ce s-a și întâmplat în anii următori. Școala avea o bibliotecă destul de consistentă, dar vecini cu școala era și biblioteca orașului. Timp de citit aveam suficient, îți trebuia doar dorința de a citi pentru a descoperi lumea literelor scrise. Aici mi-am desăvârșit cunoașterea marilor scriitori români, și universali. În școala elementară din Buneștii natali citisem pe Creangă, Sadoveanu, sau alți scriitori acceptați la acea vreme. Cum lucrasem și în Ploiești frecventasem și biblioteca rafinăriei unde lucram, dar și biblioteca centrală din acest mare oraș, astfel că începusem să aleg lecturile pentru a-mi întregi cultura. Nu pot spune că nu solicitam și sprijin de la profesori sau chiar de la bibliotecari. Fiind avid de a citi cât mai mult, uneori nu găseam cartea cea mai bună sau trebuia din motive politice să-ți însușești literatura sovietică. Până pe la începutul anilor ’60, când a început o oarecare deschidere spre alte scrieri mult mai puțin îndoctrinate.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Mier Mai 28, 2008 7:41 am

ARMĂSARUL CEZAR

La Valea Călugărească am ajuns din întamplare. Împlinesm 16 ani și umblam să caut de lucru prin Ploieștii anului 1957 umblând de ici colo. Aud cum niște băieți care căutau de lucru la Forțele de Muncă. Aceștia voiau să meargă la Gostat în Valea Călugărească. Am intrat în vorbă cu ei și m-am alăturat grupului format, plecând împreună la gara Ploiești-Sud. Am nimerit o cursa muncitorească și în scurt timp am ajuns în gara Valea Călugărească, dar asta se întâmpla că era tocmai seara. Unde sa mergem? Simplu dormim in gară. Aici nu eram singuri, veneau și plecau fel și fel de oameni. Dimineața am plecat în sat și am întrebat unde e gostatul? Cineva ne-a indrumat; mergeți la Bârcă. Nu știam cine e Bârcă și ce hram poartă. Din grupul format la Ploiești mai eram patru băieți cam de aceeași vârstă. La Bârcă era o brigada a gostatului unde se cultiva și întreținea via. De fapt era brigadă centrală din gostat. Lângă noi era poșta, primăria, miliția așa că eram destul de avantajați. Intram noi pe ici pe colo și întrebam de Bârcă. Odată apare în fața noastră un bătrenel cu o figură de șmecher. Cu o pălărie de vânător cu pană și ne întreabă ce vrem? Unul dintre noi îi spune că vrem să lucrăm la gostat. Atât i-a trebuit moșului, și a început să ne spună ca noi nu suntem buni de muncă ci doar dacă vrem să păzim gâștele. Nu știam că Bârcă ăsta era un glumeț. Noi încercam să-i explicăm de ce suntem noi în stare, dar omul parcă era pus pe șotii, încercând să minimalizeze forțele noastre fizice. Spre norocul nostru apare un bărbat tânăr și înalt pus la patru ace, destul de elegant, și îl întreabă pe Bârcă al nostru ce vrem, dar îl ia mai deoparte. Discută ce discută amândoi, și se întorc la noi și ne întreabă dacă avem acte. Dintre toți eu eram cel mai ,,dotat'', aveam buletin. Ceilalți o scăldau că au, că n-au. Tipul elegant îmi ia buletinul și mă întreaba dacă am mai lucrat undeva. I-am răspuns că am lucrat la Rafinăria Vega in Ploiești. Acesta s-a uitat într-un fel anume la mine, de parcă atunci căzusem din cer, și ușurel m-a luat de guler și m-a chemat la el într-un birou al brigăzii.
Aici a început cu mine un adevărat interogatoriu despre ce lucrasem la Vega și unde? I-am explicat unde lucrasem și de ce am plecat. Mi-a luat buletinul și m-a întrebat dacă sunt utemist. Când a aflat că sunt și utemist m-a dat pe mâna unui șef de echipă și i-a spus acestuia să-mi dea de lucru. Între timp a venit și Bârcă, adica șeful acele brigăzi a gostatului. Pe tipul elegant am aflat că îl cheamă IONESCU Ștefan, și este secretarul UTM-ului. Am intrat la cantină unde am mâncat alături de alți câteva zeci de muncitori. După masă șeful de echipă m-a luat și m-a dus la grajdul din curtea brigăzii spunându-mi că aici voi lucra.
Aici la grajd am fost dat pe mâna grăjdarului șef nea Nicolae, care locuia chiar în curte. Grajdul brigăzii găzduia 20 cai dintre care din prima privire l-am remarcat pe armasarul Cezar. Era un armăsar înalt, de o culoare maronie înspre un roșu vișiniu. Nu știam ce voi păți cu el in viitor, și cât de folos îmi va fi. Nea Nicolae m-a luat frumos de după cap, și a început să-mi spuna ce aveam de lucru, cu blândețe și un fel de protecție părintească. Ziua nu prea era mare lucru de făcut, căci caii plecau la lucru. Cezar nu mergea la lucru fiind calul de șaretă cu care mergeau șefii în deplasări, dar era și cal de călărie, însă nu prea se întrecea nimeni să-l încalece fără șa. Astfel am început munca la grajdul brigăzii. Mă ocupam de Cezar zi de zi, țesălându-l și îngrijindu-l cu mare grijă fiindcă oricine venea întreba de Cezar. Dar întămplările cu Cezar nu au întârziat să apară.
Era duminică și toți caii erau în grajd fiind o zi ploioasă. În jurul orei zece apare la brigadă un tip, și vine la nea Nicolae cu un bilet că trebuie să meargă la o altă brigadă aproape de Urlați, adică vreo 10-12 km. Nea Nicolae știind regulile îl inhamă pe Cezar la șareta și îmi încredințează mie hățurile. Șeful cu care mergeam îl încredințează pe grăjdar că mă va ajuta în misiunea mea. Trebuia să mergem pe drumul național dinspre Ploiești spre Mizil. La ieșirea din Valea Călugărească au început să treacă pe lângă noi o coloană de autocamioane sovietice, care mergeau cu viteză destul de mare. După ce ne-a depășit un autocamion tip Molotov de 1,5 tone care avea și peridoc, Cezar s-a oprit brusc, zgâlțâindu-ne puțin, însă aveam să asistăm la ceva incredibil, peridocul molotovului se desprinsese la câțiva metri în fața noastra. Daca noi ne-am fi continuat mersul, peridocul ne-ar fi lovit și cine știe ce aveam să pățim. Iată că acest animal inteligent a evitat un accident, apărându-se pe el, dar în același timp și pe noi. Și asta a fost doar prima întâmplare.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Bădia Huță...povestire de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Mier Sept 24, 2008 7:18 am

BĂDIA HUȚĂ

Bădia Huță nu era un om oarecare, era mâna de nădejde a lui domn Agape. Și domn Agape era directorul școlii noastre din sat. Dacă din întâmplare greșeai ceva, nu de domn director Agape ne era frică, ci mai mult de bădia Huță. Bădia Huță era omul școlii. El ne făcea focul în sobele din clase iarna, el ne supraveghea in recreațiile din curtea școlii, dar când domnu’ Agape avea alte treburi, bădia Huță venea în clasă și ne supraveghea să nu facem năzdrăvănii. Bădia Huță știa tot felul de povești, mai ales din război, unde fusese ordonanța domnului Agape, pe care îl servise de la gradul de sublocotenent până la cel de căpitan. Poveștile bădiei Huță ne făceau să uitam că suntem în clasă, la școală, și tremuram cu el prin tranșee, în gerurile de la Cotul Donului, răbdam de foame prin stepele de pe malurile Volgăi. Bădia Huță l-a urmat pe domnu’ Agape până în zăpezile din Munții Tatrei, de unde s-a întors pe jos în sat. Căci atunci când s-a terminat războiul, în primăvara anului 1945, soldații n-au mai ascultat de nici o comandă, și fiecare și a căutat un drum cât mai scurt către țară, și casă. - În zilele de iarnă bădia Huță venea la domnu’ Agape să ceară câțiva băieți pentru tăiatul lemnelor în magazia școlii. Erau preferați băieții mai bine legați la trup. Cu toate că voiam să merg și eu, pentru a asculta alte povești ale lui bădia Huță, acesta nu mă alegea niciodată, fiindcă eram un prizărit de copil. Domnu’ Agape însa nu dădea decât băieții care mai știau ceva carte, și aici mă avea și pe mine în vizor. Dumnealui ne combina astfel încât să-l împace și pe bădia Huță, care trebuia să asigure lemnele, dar nici să-i lipsească de învățătură pe copiii care mai trebuiau să și învețe.. Adevărul era că tăiatul lemnelor cu niște joagăre ruginite și vechi nu era un lucru prea ușor pentru niște băieți de 10-12 ani. Pentru a tăia un lemn îți trebuia și timp, dar și forță. Domnu’ Agape ținea foarte mult la bădia Huță, căci spuneau alții, acesta îi salvase viața de mai multe ori de a lungul timpului. Domnu’ Agape nu era din satul nostru, ci dintr-un sat învecinat, dar fusese numit directorul școlii din satul nostru. Imediat după venirea în satul nostru, a întrebat de bădia Huță și a trimis după el. S-au închis într-o sală de clasă, și au stat de vorbă câteva ore bune, numai ei doi. Ce și-au povestit, nimeni nu a aflat vreodată. Destul că a doua zi bădița Huță a devenit sprijinul permanent a domnului Agape, până au ieșit amândoi la pensie.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Mar Sept 30, 2008 11:17 pm

1 OCTOMBRIE, ZIUA INTERNAȚIONALA A VÂRSTNICILOR
BĂTRÂNII NOȘTRI
Mihai LEONTE

Prin Rezoluția O.N.U. 45 / 01 iunie 1991 s-a hotărât ca ziua de 1 OCTOMBRIE, să devină în fiecare an, pentru toate statele lumii, Ziua Internațională a Vârstnicilor. În 1998, Națiunile Unite au declarat perioada 1 octombrie 1998 - 1 octombrie 1999 ca Anul Internațional al Persoanelor Vârstnice, fără însă a anula prin aceasta rezoluția mai sus amintită.
Încă de la naștere ne luptăm să ajungem bătrâni. Viața pentru foarte mulți dintre noi trece așa de ușor încât pur și simplu te trezești bătrân. Etapele vieții se succed cu repeziciune; copilăria, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Se pare însă că, viața a demonstrat-o, etapa cea mai grea este bătrânețea. Cei care au știut să-și organizeze viața au muncit asigurându-și o pensie, care însă oricât de consistentă ar fi, după o anumită vârstă și în anumite condiții nu este suficientă.
Despre bătrânețe s-a scris încă din cele mai vechi timpuri. Anticul filosof roman Cicero (106-43 î.e.n.) a scris despre îndelungata experiență a bătrânilor în lucrarea „De senectute". Bătrânul Seneca (61 î.e.n. - 39 e.n.) a lansat sintagma; „A trăi înseamnă să lupți". Românii au scos o altă sintagmă; „Tinerețe fără bătrânețe". Aici înțelepciunea populară a vrut să scoată în evidență că activitatea continuă nu-l va lăsa pe om să moară decât în picioare, ca bradul.
Individul ca persoană, nu poate fi independent în totalitate, el depinzând în marea majoritate a cazurilor de societatea în care trăiește. Cum în ultimii ani în societatea românească au avut loc mari schimbări în toate domeniile, bătrânii au rămas pe un prag al societății undeva la limita dintre existență și supraviețuire. Mass-media redă în permanență cazuri disperate ale persoanelor vârstnice, care nu au asigurate nici cele mai elementare condiții de viață, pentru a trăi cât de cât decent.
Despre trecerea de la etapa activă la cea a pensionării se pare că nu se știu prea multe, cu toate că foarte mulți au cercetat fenomenul despre așa-zisa „vârstă a treia". Francezul Voltaire (1694 - 1778) a decis că a „îmbătrâni” este singurul mijloc de a trăi mai mult. Trebuie să ne gândim că în fiecare dintre noi există dorința de a ajunge la bătrânețe. Dar sensul îmbătrânirii nu trebuie să fie un obstacol pentru generațiile ce vin, ci din contra, va trebui să devină un obiectiv, căci bătrânețea este ca un far, la care vor ajunge doar cei puternici, reușind să străbată valurile vieții. Cei slabi vor deveni bătrâni înainte de vreme. 0rganizația Națiunilor Unite a fost și este preocupată de problematica bătrâneții. Astfel, în 1962, la Adunarea Mondială asupra Îmbătrânirii, ținută la Viena, a declarat anul 1982 - Anul Internațional al Bătrânului.
Psihologia bătrâneții funcționează din timpuri străvechi. Anticii latini fiind un model de ridicare a respectului pentru înțelepciunea bătrânilor, numindu-i pe cei deosebiți; cel Bătrân. În istoria românilor se poate vorbi de bătrânul Deceneu, Mircea cel Bătrân ș.a.
La nivel universal cel mai reprezentativ personaj fiind Regele Lear, creat de ilustrul William Shakespeare (1564 – 1616).
Viața bătrânilor a devenit temă a discursului politic prin care se încearcă prin cuvinte frumos ornate o anumită compasiune filantropică. Aceste discursuri nu țin de cald și nici de foame. Mai mult ca sigur că mai mult umilesc. Concret nu se face mare lucru. Lipsesc acele cămine unde bătrânii să fie îngrijiți și ajutați să-și ducă bătrânețile mult mai demn. Se așteaptă să moară cineva, pentru a se face loc altui bătrân. Rolul familiei este esențial în viața bătrânilor. Grija copiilor față de părinți, prezența nepoților aduce bucurii și o stare psihologică optimistă. Prelungirea activității în condiții bune, induce o stare sufletească deosebită.
Câți bătrâni au parte de o bătrânețe fericită? Ce face societatea pentru cei ajunși la apogeul mult așteptat? Iată întrebări la care nu se prea găsesc răspunsuri. Este de datoria guvernanților și a oamenilor politici să caute modalitățile prin care viața bătrânilor să fie cel puțin mulțumitoare. Un rol important îl pot avea și acele ONG-uri care se ocupa de asistență sociala, asociațiile de pensionari, casele de ajutor reciproc ale pensionarilor. Se pare că nici acestea nu-și pot îndeplini funcțiile statutare propuse din motive dintre cele mai diverse, și în mod special din lipsă de fonduri, dar și nepăsarea celor care conduc localitățile României. Omului îi trebuie zilnic hrana și adăpost, dragoste și îngrijire.
Foarte mulți dintre bătrânii României duc lipsă de aceste elemente esențiale.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Ciripitorul...oovestire de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Lun Oct 06, 2008 7:19 am

CIRIPITORUL

- Venise la noi ca nou angajat. Un băiat isteț și frumușel. Din fișa de instructaj, datele erau seci; nume și pronume; Cristian TELL, calificare, necalificat. Purtând numele colonelului de la 1848, prieten al lui Nicolae Bălcescu, am început să vorbim despre istorie și literatură. Pentru cele 7clase scrise în fișa de instructaj, știa mult mai mult. Totuși mi-am zis; ,,Băiat deștept cu 7 clase''. Întrebându-l (cum ne instruise psihologul întreprinderii) cam cât va sta la noi, a început să-mi îndruge planuri de viitor, și că va ieși la pensie de aici. Ceva m-a făcut să nu prea cred ce spunea, căci mâinile lui arătau ca ale unui pianist, cu degete lungi și fine, cu ceva semne de om care scrisese mult, și nu ale unui muncitor care voia să spună că muncise pe șantier. Funcția mă obliga să-l ascult cu atenție.
- L-am repartizat în echipa care deservea locul unde se manevrau vagonetele pline de minereu pentru descărcare. Aici era o echipa de 6 oameni, noul venit era cumva în plus, dar șeful îl repartizase aici, și trebuia să respect ordinul. Încet-încet omul nostru Tell, era tot mai iubit de cei din echipă, fiindcă era ascultător și bun executant. Cum oamenii vechi erau și ei trecuți prin multe, unul îmi spune într-o zi; Meștere Telu (fiindcă așa îi spuneau toți) scrie ceva într-un carnet când noi nu-l vedem. Nu se poate, îi zic eu celui care-mi spusese. Dar am rămas cu o îndoiala în suflet. Am pus pe altcineva să-l întrebe unde stă și ce face în timpul liber. Personal discutam mai rar cu Telu, și încercam să-l ignor. Am început să arunc niște poante false, cum și cu cine am fost la băut, pentru a vedea unde se vor duce informațiile mele. Acțiunea a dat roade. Într-o dimineață după ce oamenii intraseră în mină, sunt chemat la biroul șefului de mină. Aici nu era șeful minei, ci secretarul de partid pe mină, maistru și el, și cu care fusesem colegi la școala de maiștri. Acesta începe să mă întrebe ce am făcut în zilele anterioare și unde fusesem? Am îndrugat niște răspunsuri reale în fond, și intenționat ocoleam altceva. Tipul a început să-mi reproșeze că ar trebui să fiu mai atent, și să nu mai umblu prin birturi. Nu am zis nimic, și mi-am însușit critica. Dar ajuns la locul de muncă, cum am avut ceva timp liber încep să le povestesc celor din echipa cum fusesem în seara precedentă la restaurant, fără să dau nume. Unul care mă știa cine sunt mă întărâta să le spun ce și cum băusem, dar eu ocoleam răspunsuri concrete. Câteva zile am difuzat astfel de știri false. Sistemul a funcționat, și după vreo câteva zile politrucul mă cheamă din nou. Începe cu sfaturi prietenești și colegiale, și mă avertizează că nu fac bine ce fac. Totuși în final mă întreabă de ce mă port așa? Pentru că mă cunoștea, și o cunoștea pe soția mea, l-am rugat să o sune la telefon pe soția mea când ajunge acasă și să întrebe ce am făcut eu în ultimele zile.
Asta fiind într-o sâmbătă la schimbul 1 , luni seara la schimbul 3 Telu nostru nu a mai apărut la lucru. Cineva a venit și ne-a spus simplu că se lichidează, și nu l-am mai văzut. După ceva timp m-am dus la cadre să întreb de soarta lui. Am rămas stupefiat când mi s-a spus că nu aveau nici un angajat cu numele și marca pe care o căutam eu. Am luat fișa de instructaj și am distrus-o. Dacă știam că va veni într-o zi revoluția, aș fi păstrat acea fișă. Acesta a fost unul dintre așa zișii,,ciripitori'', dar câți nu vor mai fi fost până la el, și după el?
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Joi Oct 23, 2008 7:27 am

DESPRE MINERI ȘI MINERIT…

Am muncit peste 30 ani în minerit și pot spune că despre această meserie știu destule, dar nu totul. Am citit într-o carte, cum un scriitor se plângea de greutatea muncii în minele din bazinul minier Baia Mare, asta petrecându-se prin anii 1960. Deoarece în anul 1963 deținuții au fost scoși din toate minele din România. În perioada 1958-1961 eram elev ucenic al școlii profesionale de mineri din Zlatna și făceam practica la mina Haneș din bazinul minier al Zlatnei. De bine de rău noi ucenicii aveam asigurată o alimentație destul de consistentă față de alte categorii, pentru acea vreme. De muncit munceam cu toții în aceleași condiții, ucenici, civili și deținuți. Căci aveam colegi de muncă cu care lucram cot la cot, deținuți și civili. Să nu se creadă cumva că acești deținuți erau niște îngerași, ci aveau de executat foarte mulți ani de închisoare. Nici care mai puțin de zece ani. Ce hrană primeau acești deținuți când porneau spre punctele de lucru? Poate nu veți crede dar acești deținuți ,,muncitori’’ primeau o alimentație foarte consistentă. Fiecare avea un săculeț pentru merinde ce îl primea când pleca din colonie și se urca în camionul care îi duceau la mină. În acest săculeț se găseau alimente suficiente pentru un muncitor din subteran, adică 500grame pâine, slănină, salam brânză din fiecare câte 100 grame, ceapă și usturoi și uneori și ceva desert. Pentru acea vreme și acele locuri mulți civili nu aveau în traista de lucru atâta alimentație.
După absolvirea școlii profesionale am fost repartizat la minele de aur din Almașul Mare, (fostele mine Albini), unde am avut colegi de muncă deținuți. Minele unde lucrau deținuți erau păzite de militari destul de înarmați, închise cu grilaje duble, și fiecare civil avea o legitimație specială de acces și nu aveam voie să introducem în mină cărți, reviste sau ziare. Mina Almașul Mare era departe de Zlatna, la marginea localității cu același nume. Aici exista un punct alimentar unde pâinea se aducea de trei ori pe săptămână, și dacă nu reușeai să-ți cumperi respectiva pâine, răbdai de foame, cum se exprimau foarte plastic colegii noștri de muncă localnici. Tot aici la gura minei funcționa și o cantină ce asigura masa caldă pentru cei care voiau să fie abonați la o astfel de masă. Munca în abataje sau alte fronturi din subteran era destul de grea, datorită faptului că perforatul găurilor de mină se făcea pe uscat, căci apa care exista era o apă acidă ce ardea hainele unde le atingeau. Această apă avea o denumire clasică în zona Apusenilor, așa zisa ,,galiță’’, care distrugea șinele de cale ferată din galeriile minei. Aici am văzut cum erau organizați deținuții pe locuri de muncă. Cei care optau să lucreze în subteran erau lăsați să lucreze unde vor ei. Organizarea se făcea în colonie. Aici existau diverși capi de grup, ce coordonau și solicitau locul de muncă cel mai potrivit cu meseria și priceperea lor. Condamnații cu ani mulți ani de închisoare lucrau în brigăzi unde se muncea ,,la sânge’’. Înaintări grele și rapide, suitori de mare risc, unde civilii nici nu încercau în acea vreme. Deținuții știau că trebuie să înainteze, pentru a primi condiționalul maxim, adică 3 zile la zi. Dar printre deținuți erau și așa zisele ,,gulere albe’’ care evitau locurile de muncă grele. Aceștia erau cei care aveau studii superioare fiind juriști, ingineri, ofițeri care lucrau fie în administrație, fie la transport sau alte locuri de muncă mai ușoare dar mai prost retribuite. Echipele astfel constituite nu stăteau de vorbă cu civilii, iar dacă te apropiai de grupul lor, toți tăceau la comandă. Discutau cu noi numai strictul necesar desfășurării activității.
Civilii cu deținuții erau într-o strânsă relație de colaborare. Deținuții confecționau diverse obiecte care le dădeau civililor pentru țigări în mod special. Și aici deținuții aveau hrană îndestulătoare. Am ocazia să lucrez cu un deținut în timpul detenției.
După ce și-a terminat pedeapsa devenind civil, a revenit la mină și s-a angajat. Nu s-a dezmințit. Deoarece aveam nevoie de bani, atât eu cât și el, ne-am asociat pentru a săpa un suitor de vreo 30 metri înălțime. Șeful minei a fost de acord să încheiem un contract de acord global, prin care noi ne angajam să terminăm lucrarea în termen de trei luni. Brigada noastră trebuia să fie formată din nouă oameni, însă noi eram doar patru. Cum lucram? Ne-am organizat în două schimburi și astfel reușeam să nu pierdem atacurile din fiecare schimb, așa cum făceau deținuții. Lucram în schimburi prelungite pentru a ne încadra într-om anumită cadență de realizare a obiectivului nostru. Am reușit să terminăm lucrarea cu 20 zile înainte de termen și astfel să încasăm o sumă destul de importantă pentru acele timpuri. Totuși am ieșit destul de șifonați, mai bine spus foarte obosiți, dar satisfăcuți pentru realizarea câștigului în primul rând. Toți acei care n-au văzut vreodată o mină, nu știu ce înseamnă să respiri cel puțin opt ore un aer foarte viciat, plin de praf și gaze diverse, din cele mai toxice și în plus să primești în plămâni particulele de siliciu foarte prezente în minele din Munții Apuseni.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Dum Dec 21, 2008 12:29 am

TĂLMĂCIREA UNUI VIS

De la o vreme seara când mă culc nu prea am griji. Știu bolile de care sufăr. Pat unde să dorm am. Căldură în soba de teracotă am. Astfel că adorm liniștit. Totuși mai zilele trecute, tocmai când dragul nostru președinte, ( fiindcă am văzut că a primit un premiu de simpatie populară) anunțase că vom avea premier pe domnul Stolojan. Am adormit liniștit căci fiind finanțist Stolo va manevra banii așa cum trebuie. Dar peste noapte am început să visez; Se făcea că sunt zbuciumat și neliniștit. Mă întrebam totuși de ce? Deodată se făcea că Sfântul Petru, venise pe Pământ trimis de Divinul Creator să vadă ce mai facem noi pământenii, căci după cum se știe Creatorul nu ne are numai pe noi. Cum eu stăteam așa cu capul pe o masă sub o salcie pletoasă de lângă blocul nostru, ilustrul personaj mă bate ușor pe umăr, destul de familiar. Ce faci Mihăiță? Ridic privirea și întorc ușor capul. Sincer credeam că e moș Aurel un vecin al nostru. Nu, nu era dumnealui. Deschid ochii și recunosc un chip destul de cunoscut, întreb;
- Dumneavoastră sunteți Sfântul Petru? La care simpaticul bătrân îmi răspunde prompt; - Da eu sunt Sfântul Petru, știu că mă ai într-o icoană din casă. Am rămas oarecum descumpănit, dacă și pe asta o știa. Sfântul îmi zice;
- Văd că ai început să visezi, și m-am gândit fiind prin zonă să-ți las un Înger să-ți tălmăcească visul. Prind curaj și îi spun bătrânului sfânt;
- Nea Petrică pe dumneata parcă te văd mai des decât pe aleșii noștri!
- Se prea poate Mihăiță, vin și eu mai rar, căci voi pământenii v-ați înmulțit destul de mult. Dar mă mir de aleșii voștri, cum de nu vă vizitează mai des? Eu îți las acest Înger și pe el întrebă-l ce vrei și ce nu vrei. Astfel că Sfântul Petru a plecat lăsând un fel de Duh ce plutea pe lângă mine. Și încep să-l întreb pe Înger;
- Crezi că voi avea liniște în următorii ani?
- Da, îmi răspunde Îngerul, numai să nu dai drumul la televizor și la radio. Pe stradă nu vei mai auzi megafoanele făcând reclamă pentru cei care vor să fie aleși. Ici colo pe câte un stâlp vei mai vedea pozele lor. Dar asta să nu te neliniștească, pe aleși nu ai să-i vezi.
- Îngerașule bun, încep eu să-l lingușesc, dar țara noastră, România va avea parte de liniște?
- Dragul meu, îmi zice Îngerul; întrebarea ta este dificilă; Numai Dumnezeu știe ce va fi! Atunci am sărit din somn și am încercat să aflu unde sunt de fapt. Stupoare, eram în pat și mă trezisem, căci Coșava noastră care sufla pe aici de ceva vreme, deschisese plasa de țânțari de la fereastră, și aceasta zdrăngănea de mă trezise.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Sam Ian 24, 2009 8:02 pm

RĂZEȘUL PANTELIMON

În anul 1959 se făceau pregătiri intense în toată România pentru sărbătorirea Centenarului Unirii Principatelor Românești. În cadrul Școlii Profesionale de Ucenici Zlatna unde eram elev în anul 2, aproape toți elevii erau implicați în pregătirea acestui eveniment. Unii învățau poezii, alții erau cuprinși în coruri și învățau piese corale. Cineva din cadrele didactice se ocupa de trupa de teatru. Cu totul întâmplător am primit și eu un rol în sceneta; Moș Ion ROATĂ și Unirea, a prea cunoscutului povestitor Ion CREANGĂ. Era un rol secundar, al unui țăran Pantelimon. Avea ceva de spus, nu prea mult, dar nici prea important. Fiind moldovean de origine(județul Suceava) am căutat să vorbesc așa cum vorbeau țăranii în satul meu Petia.
În 24 ianuarie 1959, ziua centenarului, spectacolul avea loc în sala Casei de Cultură din Zlatna. Sala era arhiplină, căci pe scenă se perindau elevii de liceu și ai școlii profesionale. Nimeni nu putea lipsi, așa că aglomerația era maximă, căci numai ucenicii eram peste 400 la număr.
Când a început sceneta noastră, în sală nu prea era liniște. Toți eram îmbrăcați în costume specifice țărănești; cioareci, laibăre și cojoace, și domnii din piesă în costume domnești. La intrarea în scenă a lui Pantelimon, după primele cuvinte rostite în dulcele grai moldovenesc,
s-a făcut liniște în sală, toți au început să asculte replicile răzeșului Pantelimon cu mare atenție, și liniștea a ținut chiar puțin după terminarea scenetei, când sala a răbufnit în aplauze, iar voci din sală strigau; Bravo moș Pantelimon.
A fost o experiență frumoasă, care nu s-a mai repetat altădată. A devenit doar AMINTIRE.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

E foarte greu sa fii parlamentar...autor Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Dum Mai 02, 2010 8:59 am

E FOARTE GREU SĂ FII PARLAMENTAR

În politică a fi în opoziție este ca și cum ai fi într-un concediu de patru ani. Ai devenit parlamentar, ai asigurat un salariu foarte consistent, autoturism la scară, plătit de stat (statul fiind noi cetățenii contribuabili). Locuința la un hotel de multe stele. Hrană la bufetul subvenționat al parlamentului, și uite așa dacă ai chef te duci la parlament, dacă nu dai telefon unui coleg să voteze în locul tău. Nu te poate trage nimeni la răspundere, te-a ridicat partidul.
Dacă vii în teritoriu, săptămânal se zice, treci în goana jeepului tău, din când în când la vreo primărie, unde ești primit cu pâine și sare, o răchie, o fripturică (de vânat bineînțeles). Șoferul îi șoptește secretarului de la primărie să dea un telefon la ziare, să se știe că domnul parlamentar se află în teritoriu. Dacă cineva critică aleșii neamului, atunci se organizează urgent o conferință de presă și se aduc în prim plan realizări și succese ale partidului, fie din secolul trecut, fie din istoria îndepărtată. Și uite așa trec cei patru ani, fără să știi.
Nu e ușor să fii parlamentar în România de azi. Dacă ești la putere e cu totul altceva, nimeni nu te atinge cu nici un cuvânt.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Incercari...autor Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Joi Iul 29, 2010 3:23 pm

ÎNCERCĂRI

În momentul când începi să scrii desigur că încerci să-ți deschizi acea parte a sufletului încă nevăzută de cei care te înconjoară, și cu atât mai mult de alții mult mai îndepărtați. Nu neapărat cei care scriu vor deveni celebri, dar încercările lor sunt exerciții de curaj pe care foarte mulți nu le au. Fiecare scriitor sau poet își va expune în creația sa în primul rând sentimentele și gândurile personale. Nu văd nimic rău în asta, ci tocmai că aceste scrieri în foarte multe cazuri pot fi benefice, atunci când ele redau experiențe de viață prin care autorul a trecut sau alții le au avut și au fost descrise. Experiența de viață, gradul de cultură, talentul și nu în ultimul rând, geniul creatorului se oglindesc în tot ce scrie cu cea mai mare acuratețe. Nu aș vrea să dau exemple și totuși nu pot să trec, fără să remarc scrierile americanilor Mark Twain și Jack London, a rușilor Tolstoi și Dostoievski în proză. Cât de reale sunt descrierile trăite de compatriotul nostru Panait Istrati, Zaharia Stancu, și Marin Preda.
Venind la simplitate ne vom reaminti de acele ,,Amintiri din copilărie’’ a neîntrecutului povestitor Ion Creangă, ce trebuie recitite cel puțin odată pe an, pentru deschiderea și destinderea sufletului. În poezie trebuie exemplificat marele Mihai Eminescu în primul rând. De ce? Fiindcă marele poet și-a deschis sufletul pentru noi cititorii. Numai că el a făcut-o într-un mod simplu, cu motivații foarte deschise, dar cu semnificații mult mai largi. Aici se remarcă geniul său de necontestat. Încercând să descifrăm și alți poeți români, trebuie să remarcați acei poeți mai puțin cunoscuți, cum sunt Panait Cerna sau Ion Păun-Pincio. Chiar dacă uităm că avem și alți poeți mult mai populari cum este cazul lui George Coșbuc, vom vedea la acest poet că în fiecare poezie sau chiar în fiecare strofă stau ascunse trăirile poetului răzbătute până la noi, și atât de citite și cântate de cele mai diverse categorii de persoane.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Indienii mei!...autor Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Dum Oct 03, 2010 6:15 pm

INDIENII MEI !

Într-o perioadă când munca ne era controlată încă de cum ieșeai din apartament, și până te întorceai din nou acasă nu puteai decât să vorbești în vreun fel codificat.
La locul de muncă atunci când începeam apelul muncitorilor, ca maistru aveam de fiecare dată un asistent, din partea partidului unic (pcr), vreun milițian, sau cine știe cui ii venea în minte să asiste. Nu pun la socoteală șefii direcți care oricum erau unii mai oameni decât ceilalți. Era un fel de birocrație peste birocrație. Încă de la începutul activității mele ca maistru învățasem că trebuie să ai oamenii de partea ta. Și astfel în orice relații foloseam foarte mult poreclele lor. Astfel îi feream de anumite riscuri de a fi sancționați de cei care nu îi cunoșteau. La echipa de transport aveam marea majoritate niște tipi mai bruneți, ceea ce m-a făcut să-i botez ,,indieni’’. Și cum indienii au doua nume aceștia au devenit; Aripă Neagră, Marele Tuciuriu. Tăciunele Alb, astfel încât la rândul lor mă porecliseră pe mine; Vulturul Pleșuv, fiindca aveam un început de chelie.
Unii aveau porecle din localitățile de unde veneau sau chiar de prin alte locuri de muncă. Dintre aceștia se remarca moș Koșava, un bătrânel simpatic și mucalit în același timp. De glumele lui nu scăpa nici un șef, indiferent de rangul său. Odată fiind anunțată vizita directorului general, moș Koșava s-a gândit că nu i-ar strica și acestuia o păcăleală de la un muncitor necalificat. A venit ziua respectivă și echipa care îl însoțea pe director se deplasa pe o galerie nu prea luminata si cu multe armaturi rupte. Moș Koșava vorbise cu mai mulți mineri care lucrau acolo să le distragă atenția la șefi în așa fel încât directorul să meargă singur înainte. Trucul a prins, iar Koșava stătea sprijinit de un stâlp, și când directorul s-a apropiat de el, după ce l-a salutat cu un ; noroc bun, l-a rugat sa sprijine puțin stâlpul să poată aduce un lemn să-l proptească. Astfel că moș Koșava a dispărut în întunericul minei lăsându-l pe director să păzească și să sprijine stâlpul. Între timp apar și cei din staff-ul directorului, găsindu-l pe acesta ținând stâlpul cu umărul. Văzând pe director sprijinit de stâlp l-au întrebat ce face acolo. Auzind despre ce este vorba și-au dat imediat seama despre farsa pusă la cale de moșul cel glumeț. Directorul a râs de gluma respectivă, dar împotriva glumețului nu s-au luat măsuri de pedepsire.

avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Necazurile lui Mos Craciun...autor Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Lun Dec 20, 2010 7:28 pm


Necazurile lui Moș Crăciun!

Desigur că toți am crezut sau credem că Moș Crăciun nu are probleme!
Și totuși…Pe 23 decembrie este convocat la DNA! Cum de ce?
Să dea declarații în legătură cu veniturile sale!
Poliția îi solicită permis de conducere pentru atelajul său cu reni!
Asociația pentru protecția animalelor îl acuză că exploatează renii și îi supune la munci nepermise!
În unele țări i se solicită viză de intrare, inclusiv în spațiul Schengen!
Ministerul finanțelor i-a trimis o notă prin care voia să știe ce fel de activitate desfășoară; persoană fizică sau juridică!
Ministerul mediului l-a admonestat că poluează prin faptul că intra pe hornurile caselor.
De la MAI a primit o înștiințare cum că îi trebuie autorizație pentru intrarea pe hornuri!
Există mari probleme cu importul de zăpadă și brazi în țările calde.
Toate astea le-am aflat din surse private din staff-ul Moșului, pe care însă acesta nu a vrut să le afle copiii lumii.
Dar ca întotdeauna Moș Crăciun va veni trecând peste toate piedicile puse de cei care nu vor ca noi toți să ne bucurăm de Sfintele Sărbători ale Crăciunului.
Vă doresc SĂRBĂTORI FERICITE și să uitați de greutățile vieții.
FIȚI OPTIMIȘTI, având cu voi SPIRITUL SFÂNT AL SĂRBĂTORILOR DE CRĂCIUN.
[img][/img]
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Minerii, sau ,,fetele negre"...autor Mihai LEONTE

Mesaj  Mihai LEONTE la data de Joi Mar 03, 2011 4:06 pm

MINERII, SAU ,,FEȚELE NEGRE''

În cele ce urmează voi încerca să redau câte ceva din viața minerilor surprinsă de scriitori de a lungul vremurilor. Mineritul își are începuturile din vremuri foarte îndepărtate, dar foarte puțini scriitori și-au asumat răspunderea de a scrie despre această categorie socială. Mă voi referi la aspecte găsite la îndemână. Va fi doar o trecere în revistă a unor scrieri despre mineri și minerit.
Prima carte care m-a impresionat având în conținutul ei o descriere a mediului minier, a fost romanul scriitorului francez Emile ZOLA ( 1840-1902 ),,Germinal’’ , în conținutul cărții e o descriere destul de amplă despre viața amară a minerilor.
În fapt opera lui Zola fiind în majoritate o epopee sociologică bazată pe o documentare științifică și obiectivitate.
Un alt roman în care se vorbește despre minerit este cel a scriitorului Irwing STONE ,,Bucuria vieții’’ despre viața marelui pictor olandez Vincent van GOGH, în care minerii sunt numiți fețe negre (gueules noires). Aceste fețe negre, trăiau în colibe mizere într-o mizerie ușor de înțeles chiar dacă vom face o translație de un secol și vom reveni în România antebelică și chiar postbelică, în centrele minere și mai ales în Valea Jiului.
Am și azi în memorie un reportaj a ziaristei Sânziana POP, scris prin 1964 în revista ,,Luceafărul’’, realizat la minele de la Leșul Ursului unde tocmai eram detașat și lucram acolo în zilele reportajului. Azi când mi-aduc aminte mă întreb de unde a avut curajul acea tânără atunci să scrie realitatea așa cum era, despre condițiile destul de grele din acele mine, dar și din exteriorul lor.
Motto ,,Mușcând din borcanele de muștar, golite de monopol’’.
Ce se poate înțelege din acest moto? Prea multe nu pentru un cititor ne avizat, dar pentru cei care au trăit în centrele miniere din România secolului XX își vor da seama că aceasta era o tristă realitate. În orașele miniere, întotdeauna izolate de restul civilizației, locul de întâlnire după ieșirea din subteran era birtul. Acest cuvânt birt era folosit de toată lumea ca fiind un fel de restaurant, un bufet cu mese scâlciate, scaune șchioape, obosite de prea multă folosință, cu multă mizerie. La aceste localuri, dacă le putem spune așa, paharele erau întotdeauna din plastic fiindcă rezistau multelor trântituri sau dintr-o sticlă groasă care proveneau de obicei din borcane de muștar sau dintr-o sticlă groasă care se ciobeau mai greu și mai rar erau din sticlă subțire. Aici la ieșirea din șut, minerii se opreau pentru trage dușca de rachiu alb sau alte băuturi spirtoase neapărat tari și mai rar bere, căci aceasta nu se găsea decât la zile mari. Consumatorii fiind deopotrivă mineri, vagonetari, maiștri sau chiar ingineri. Printre aceștia își desfășurau activitatea și diverși informatori. Turnător ai miliției sau chiar ai șefilor ierarhici, care astfel aveau informațiile necesare pentru a putea să-și strunească și stăpânească supușii.
Personal am ajuns printre mineri din întâmplare. Era prin ianuarie 1958 și fusesem prin Ploiești, Turda, prin Hunedoara, Simeria să-mi caut de lucru dar nici nu prea știam ce caut și nici nimeni nu-mi dădea ceva concret de făcut, așa că mă aflam de câteva ore bune în gara Vințul de Jos și nu-mi găseam o direcție de mers. Elevii se întorceau din vacanța de iarnă și umpleau sălile de așteptare pentru a se urca într-un anumit tren spre o anumită direcție. Astfel că am intrat în discuție cu niște astfel de elevi de la o profesională din Zlatna neștiind că peste câteva zeci de ore îmi vor deveni colegi de școală. M-au întrebat ce fac pe acolo și fiindcă răspunsurile mele erau pentru ei destul de corecte și concrete mi-au propus să merg cu ei la școala la care învățau pentru a mă înscrie la clasa de mineri a școlii profesionale din Zlatna. Ideea mi-a surâs și pentru că nu aveam ceva mai bun de făcut, m-am urcat cu ei în trenul care mergea spre Alba Iulia și de acolo în celebra ,,mocăniță’’ care avea să mă ducă spre Zlatna o localitate cu istorie în minerit, cum aveam să aflu mai târziu și unde aveam să rămân câțiva ani buni, pentru a deveni ceea ce am rămas pentru tot restul vieții, miner și mai apoi maistru miner, devenind pensionar din această meserie. Astfel am început o nouă viață de elev, căci am fost primit cu bine la această școală profesională de ucenici de unde am început încet dar sigur să urc treptele vieții.
Complicat sau nu, atunci nu am dat prea mare importanță schimbării mele, devenind un elev conștiincios și silitor, în contradicție cu alții. În fond această profesională cum era denumită de către toată lumea, era un fel de școală a copiilor săraci, care își doreau cu ardoare o meserie. Eu am fost înscris la o clasă de mineri, căci nu aveam pe atunci decât 6 clase, fiind supus unor examene de diferență pentru a recupera materia predată în primul trimestru pe care le-am trecut destul de bine în așa fel, că la sfârșitul anului am luat premiul întâi la clasa mea, ceea ce a făcut pe mulți să creadă că sunt un oarecare fenomen.
În tomna anului 1958 la venirea din vacanță prima zi de școală a coincis cu prima zi de practică. Atunci am văzut prima dată o mină pe viu în viața mea, aceasta fiind mina de mercur de la Valea Dosului, Izvorul Ampoiului de astăzi. O localitate situată la circa 7 kilometri de Zlatna pe drumul ce duce spre Abrud. Contactul cu mina și mineritul nu mi s-a părut o surpriză pentru mine deoarece eu lucrasem înainte într-o rafinărie și eram obișnuit cu anumite procese tehnologice și mai complicate. Fusesem pe niște șantiere de construcții din Ploiești, acolo unde mai târziu avea să fie construită prima fabrică de detergenți din România, respectiv fabrica ,,DERO’’ sau pe șantierul poștei mari din Ploiești. În plus mai lucrasem și la gostatul din Valea Călugărească ca zilier și eram obișnuit cu fel de fel de munci foarte diversificate.
Primul contact cu mina era apelul, aici trebuia să te prezinți într-o stare bună, adică sătul și cu lampa de carbid plină. Fiind anul 2 de studiu puteam să intrăm în mină, așa se face că maistrul Joița un om foarte de treabă s-a uitat la noi și ne-a măsurat pe fiecare cu privirea evaluându-ne puterea fizică în primul rând și după aceea urmând să vadă cam ce știm și din teorie. Chiar din prima zi am fost selectat să intru în mină care nu era departe de sala de apel. De fapt la diferite nivele erau săpate în coasta dealului mici guri de mină, denumite galerii, armate cu lemn sub formă hexagonală. Distanța de la gura minei până la fronturile de lucru nu depășea câteva zeci de metri , rareori ajungând la suta de metri.
La această mină se exploata minereu de mercur, acel cinabru roșu, un fel de rocă nu prea dură și foarte sfărâmicioasă, care supusă încălzirii elibera mercurul sub formă de vapori care se condensau și se transformau în mercurul lichid pe care îl cunoaștem din banalul termometru.
Primul miner cu care am luat contact direct a fost un tip foarte deschis care ne-a luat drept copiii lui și se numea Mertan, însă toți îi ziceau ,,Mârtan’’. Ajunși la frontul de lucru, după ce am mers prin galeria întunecoasă luminași fiind doar de lampa cu carbid, am urcat câteva scări de lemn până în abataj de unde trebuia să extragem minereul. Echipa era formată de obicei din trei persoane, un miner care era șeful de echipă, un ajutor miner și un vagonetar adică un muncitor necalificat. Noi ucenicii am fost trimiși să completăm această formație pentru a se scoate ceva minereu în plus. Echipamentul nostru de protecție consta într-o cască de protecție din ceva asemănător textolitului, salopete și bocanci obișnuiți. Bine înțeles fiecare om avea o lampă individuală cu carbid care ne lumina tot timpul cu o flacără care nu lumina întotdeauna constant.
- Totul depindea de experiența și cunoștințele celui care o stăpânea. De fapt ce însemna această lampă? Era un mic butoiaș închis ermetic umplut cu carbid peste care picura printr-un orificiu interior apă, carbidul în contact cu apa elibera acetilena care aprinzându-se dădea lumina necesară. Minele de mercur, și în general minele de minereu erau iluminate cu astfel de lămpi. Frontul de lucru era un perete în față care trebuia dislocat cu ciocanul de abataj pneumatic unde roca permitea acest lucru sau se perforau găuri ce trebuiau să fie apoi distruse cu explozivi pentru a disloca roca ce trebuia scoasă la suprafață ca fiind minereul util. După împușcarea frontului se elibera o cantitate de minereu ce se evacua prin cele mai rudimentare mijloace adică cu lopata sau cu trocul de tablă și cu sapa. Acest material rezultat se arunca într-un rostogol de unde se încărca în vagonete de lemn la acea mină și se scotea la suprafață, mergând la cuptoarele de mercur.
Pentru protecția noastră a muncitorilor frontul de lucru era armat cu lemn de brad sub formă trapezoidală care permitea ca dealul să nu rupă lemnul și să se surpe peste oameni.
De fapt erai ca într-o cameră de unde începeai să scoți piatră pur și simplu. După primul contact cu baci Mertan, acesta s-a purtat cu noi foarte normal și amical în același timp, arătându-ne ce trebuia să facem, apoi a început să disloce cu pikhamerul roca cântând în gura mare de parcă era pe vârful dealului, și nu într-un abataj la nu
știu câți metri sub pământ.
avatar
Mihai LEONTE

masculin Numarul mesajelor : 257
Varsta : 76
Localizare : Moldova Noua Romania
Data de inscriere : 12/01/2008

http://memory.ablog.ro/

Sus In jos

Re: SCRIERI INOCENTE... de Mihai LEONTE

Mesaj  Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum