Fragmente disparate si gust de cafea amara

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Fragmente disparate si gust de cafea amara

Mesaj  mirus la data de Mar Noi 04, 2008 5:25 pm

Fragmente disparate..puzzle-ul tabloului se profila cu imaginea tremurândă, în depărtare.
Zorile abia își aplecaseră razele pe chipul florilor. Dimineața îi sărută genele și deschise ochii.
Privi cu ochii mirați, tabloul...da, tabloul în care castelul părea țintuit acolo de parcă nu fusese real cât a fost noaptea de lungă...acum, ziua era încuiat în pânza țesută de mâna dibace a unui pictor.
Retușuri de fraze se înșiră-deșiră pe firul lui “a fost odată” până acolo unde visul începe ca și povestea.
Ființa cu ochii mari ca două boabe de rouă s-a plictisit de-atâta vorbărie adică scriitorie fără cap și coadă așa că-i prepar din ibricul frazelor cafea cu negre boabe-litere amăruie cu gust de dimineață.
O chem la masa cu trei picioare schioape a prieteniei s-o descos de vise-nevise povestite la ceas de lumină-n fereastră.
Simt că misterul castelului e mai mult o poveste din vis așa că mă joc cu răbdarea, ascut creionul atenției, notez liniștea absenței și alung amalgamul de vise sa se infiripe în altă minte mai adormită decât a mea la ceasul poveștilor.
Cu glas amărui ca și gustul cafelei, tânăra înșiruie cuvintele ca boabe de mărgele pe ața nepriceputului.
Totul începea cu un drum iar drumul începea cu pragul nopții și tărâmul visului era la capătul potecii din suflet către lume.
Totul începuse de când era copilă, de când lacrimile erau de fapt sentimentele rocii mari cât o inimă și grea cât un munte: lacrimi pietrificate, răpuse de întunericul adâncului. Doar ea, copilă, își închisese propriul eu într-o aripă albă, nepereche, încuiată într-un nor cine știe de pe care cer.
Toți ceilalți o priveau ciudat pe copila tăcută, cu privirea închisă sfielnic sub pleoapele lungi.
Cei mari nu știau atunci că povestea ei începuse cu “a fost odată” dar că șotronul era de fapt jocul pe care nu-l înțelegea niciodată cu inocența copilăriei.
Ar fi vrut să plângă bucata dură din ea, s-o sfarme cu căldura sărată a trupului de apă a sufletului.
Ar fi vrut să plângă cu putere, să spargă piatra aceea în mii de lacrimi dar brațele celor din jur, palmele lor pe care le-ar fi dorit balsam pe obrazul ei fierbinte erau prea reci, prea ocupate, țurțuri de carne cu răceala gheții.
Atunci...atunci a înțeles că trebuia să plece pe drumul său, pe drumul pe care să găsească un loc în care să plângă piatra din ea, să o jertfească pe altarul sufletului.
Și-a ales o poveste, oarecare, a tăiat-o așa cum decupezi o figurină de pe o foaie, așadar a decupat toate personajele, tărâmurile, prinții, balaurii, vrăjitoarele și a lăsat doar un castel și un drum.
Numai că drumul era de fapt un labirint al cunoașterii eului acela exilat într-o aripă albă.
Oarbă de verde, copila a pășit în labirint, a ascuns tot ce era sentiment omenesc în ea și a pornit pe drumul tăcerii celei verzi.
Picioarele îi oboseau, lumina apărea sporadic alternând cu soarele care privea palidul chip trimițându-i raze luminoase.
Copila îngenunchia, se ridica, mergea în neștire lvind cu mâinile crengile vii, sângerând de duritatea pietrelor ivite pe calea sa, dar...înainta impasibilă, rece ca un cub de gheață.
La capătul unui drum...zări o troiță.
Știu din mimentul acela că nu mai avea multă cale de mers. Simțea acum că devenise alt om, crescuse...hainele sfâsiate de crengi, drum, vârtejul timpului îi rămăseseră mici, de copil...copilul lăsat la intrarea în hățișul verde.
Dincolo de troiță...castelul din tablou...castelul care o chema.
Ajunsese de fapt la casa sufletului ei. Așa cum o construise ea din puzzle-ul copilăriei: cu ferestre mari, luminoase...ei bine...și așa cum și-o imaginează fiecare dintre noi...descrierea s-o facă fiecare ce citește rândurile...
Tânăra alergă în sala cea mare, luminoasă.
Genunchii o îndemnau să se aplece...sufletul o îndemna să rupă bucata cea dură în mii de picuri cristalini. Aici putea plânge, putea rupe zăgazurile firii.
Simțea că o îmbrățișează lumina soarelui.
Zăgazul nestăvilitelor neliniști rupeau digurile reci ale firii.

Omenescul curgea șiroind cald, sărat, a eliberare...își privi palmele...ochii le chemau să șteargă păienjenișul șerpuitor.
Aici, acum, putea plânge oricât, nu o întreba nimeni: „de ce?”
Aici putea așterne sufletul drumului apelor să-i topească pietrele nesentimentelor.
Aici era doar ea, omul care-și caută liniștea.
Din ultimele lacrimi înaintea răsăritului împletise o a doua aripă, pereche celei dintâi. O găsise pe prima cu chemarea ființei într-un colț ascuns tot cer al cerului ei dinăuntru. Le-a cusut pe-amandouă inimii și o alungă să caute libertatea cea mai de sus de nori, de liniștea apelor.
Acum știa că visul...da visul se sfărșea și iși lăsă, el visul, trupul pe pernă să-l topească dimineața.
Se trezi...tânăra era om – omul viu, spălat de tristețea copilăriei, renăscut în lumina vieții într-o dimineață în care cafeua era amară și neagră...dar era gustul unei alte dimineți...trecute.

Aplecată spre masa cu trei picioare de la începutul scrierii-descrierii...am lăsat să cadă lângă trupul literelor o geană...lumina din lumina ei, a copilei-om, o poveste nostalgică...am pus punctul pe rana slovei și am încheiat dimineața cu un bob de cafea pe care l-am desenat...pe tablou...pe calea ce duce spre castel...era un epilog de vis dintr-o dimineață...


Uneori zâmbetul ascunde lacrima iar cafeaua dacă este amară nu este mai puțin bună...ci doar mai pură - în gustul ei...
Viața dacă este amară uneori, nu înseamnaă că este mai putin frumoasă doar că poate ochii omului o privesc din întuneric.
Dacă omului ar ști să plângă cu lacrimi atunci n-ar mai exista pietre pe cale și castelele n-ar mai fi în tablouri ci în noi.

Suflete sfarâmă-mi neputința într-o cafea amară...



mirus

feminin Numarul mesajelor : 17
Varsta : 38
Localizare : Galati, Romania
Data de inscriere : 30/10/2008

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus

- Subiecte similare

 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum